Diversificarea portofoliului

Managementul riscurilor	Evaluarea performantelor
Obiective si starategii	Acoperirea riscului
Diversificarea portofoliului	Principii de management
Modele de gestiune

Preocuparea de baza a managerului de portofoliu consta in faptul ca rentabilitatea unui plasament financiar trebuie sa fie in toate cazurile, mai mare decât rentabilitatea altor forme de investire. in cadrul acestei abordari se urmareste un anumit raport intre rentabilitate si risc, ca obiectiv al performantelor investitionale. in consecinta, evaluarea si gestiunea eficienta a portofoliului se vor exprima si anticipa in cadrul aceluiasi criteriu rentabilitate-risc.

 

Intrucât portofoliul este o combinatie de titluri financiare, acesta detine aceleasi caracteristici ale performantei titlurilor, caracterul aleatoriu al rentabilitatii, componenta de piata si cea specifica a riscului.

Teoria moderna a portofoliului graviteaza in jurul a doua concepte fundamentale, respectiv portofoliu eficient si portofoliu optim. Managerii de fonduri vor urmari intotdeauna combinatiile eficiente de titluri sau astfel spus, portofoliile situate pe frontiera eficienta, care sa satisfaca functia de utilitate a investitorilor, respectiv atitudinea lor fata de risc. Portofoliile optime si cele eficiente pe o piata financiara sunt o rezultanta factorilor precum: comportamentul rational, corelatia pozitiva intre rentabilitatea titlurilor, respectiv evolutia aleatorie a pretului de piata al titlurilor si a rentabilitatilor.

Portofoliul optim se regaseste pe frontiera de eficienta si reprezinta portofoliul care ofera cea mai buna rentabilitate posibila pentru un anumit nivel al riscului sau prezinta cel mai scazut risc posibil pentru o anumita rata de rentabilitate. Cu alte cuvinte, portofoliul optim are o dispersie minima si satisface functia de utilitate a unui investitor cu aversiune fata de risc. Acest portofoliu se afla la intersectia dintre frontiera eficienta si cea mai ridicata curba de utilitate. in consecinta, un portofoliu optim este cel care armonizeaza cresterea rentabilitatii si reducerea riscului, respectiv acea structura care determina rentabilitatea marginala cea mai ridicata pe unitate de risc asumat.

 

Selectia unui portofoliu eficient

Practicile si uzantele unei riguroase gestiuni de portofoliu solicita ca alocarea capitalului unui investitor prin diversificare sa implice selectia de titluri cu rentabilitati mai putin corelate intre ele, care sa conduca la o diversificare de buna calitate si nu la o diversificare optimala.

Un portofoliu de active financiare este considerat eficient daca niciun alt portofoliu nu ofera o rentabilitate estimata mai mare cu acelasi risc (sau mai scazut), sau nu comporta un risc mai scazut la acelasi nivel de rentabilitate estimata (sau mai ridicata). in consecinta, criteriul de eficienta defineste un portofoliu eficient cel care „pentru o valoare data a ratei de rentabilitate minimizeaza varianta rentabilitatii” sau care „pentru o anumita varianta a rentabilitatii, maximizeaza speranta acesteia”.

Ansamblul portofoliilor eficiente constituie frontiera eficienta care este comuna tuturor investitorilor si care se situeaza in coordonatele criteriului medie-varianta. Fiecare investitor depinde de alegerea pe aceasta frontiera  a portofoliului corespunzator mai multor caracteristici a functiei sale de utilitate, a propriilor preferinte in materie de rentabilitate sperata si risc.

Pentru selectia unui portofoliu eficient sunt cunoscute modele precum:  modelul H. Markowitz si modelul W. Sharpe.

W. Sharpe, reluând legatura operationala intre rentabilitate si risc, a construit un model simplificat bazat pe modelul de piata initiat de H. Markowitz, prin inlocuirea matricei de covarianta printr-o matrice diagonala, tinând cont de relatia de dependenta a fiecarui titlu cu piata globala (coeficientul sau beta si cu riscul specific).

Modelul de selectie a portofoliilor, dezvoltat de Wiliam Sharpe, porneste de la ipoteza ca ansamblul covariatiilor din modelul H. Markowitz, poate avea un factor comun de determinare, care poate fi un indicator macroeconomic care influenteaza semnificativ piata de capital. Se poate afirma ca rentabilitatea fiecarui titlu financiar (Ri) este determinata de evolutia factorului comun, cum ar fi indicele general al bursei (Rp), ca variabila exogena. Astfel, Ri = f (Rp).

Metoda expusa de Sharpe determina selectia unui ansamblu de portofolii eficiente care, la fiecare nivel de risc, maximizeaza rentabilitatea sperata, fara a indica un portofoliu optim pentru fiecare investitor. Investitorul care doreste o rentabilitate mai ridicata este obligat sa-si asume un risc mai mare in functie de atitudinea fata de risc (gradul sau de aversiune).

Cunoasterea preferintelor individuale ale investitorilor, poate sprijini determinarea portofoliului optimal pe fiecare punct al tangentei curbei de utilitate la frontiera eficienta. in mod practic, modelul poate propune fiecarui investitor o serie de portofolii eficiente cu nivele de risc foarte diferite si sa lase alegerea la latitudinea investitorului in functie de atitudinea sa fata de risc.

Modelul diagonal al lui Sharpe a avut o importanta deosebita pentru constructia altor modele, precum modelul CAPM (Capital Assets of Pricing Model) de evaluare a activelor financiare (elaborat de Markowitz si Sharpe), care la rândul sau a inspirat un alt model multifactorial (Arbitrage Pricing Theory).