Ipoteza pieței-eficiente

Ipoteza pieței-eficiente (Efficient-market hypothesis), cunoscută și sub denumirea „teoria pieței eficiente” este o ipoteză în economia financiară conformă căreia prețul activelor reflectă toate informațiile disponibile, rezultând că este imposibil să depășești randamentul general așteptat al pieței prin selecția acțiunilor sau sincronizare (timing), iar singurul mod în care un investitor poate obține randamente mai mari este achiziționarea de investiții mai riscante.

Deși foarte importantă în teoria financiară modernă, ipoteza este controversată și adesea criticată. Adepții ipotezei sunt de părere că este inutil să cauți acțiuni subevaluate sau să încerci să prezici tendințele pieței  prin analize fundamentale sau tehnice. Aceștia consideră că datorită caracterului aleatoriu al pieței, investitorii pot obține randamente mai bune prin intermediul investițiilor pasive.

Studiile academice indică o serie de argumente în favoarea ipotezei, în practică sunt tot atâtea dovezi care să respingă ipoteza. De exemplu, investitori precum Warren Buffett au învins în mod constant piața pe termen lung, fapt considerat imposibil conform Ipotezei pieței-eficiente. În practică se observă piețe mai puțin eficiente decât altele. Piețele ineficiente nu reflectă valoarea reală a activelor datorită asimetriei informației, lichiditate scăzută, psihologia și emoțiile investitorilor sau alți factori.

Ipoteza în forma pură (Strong Form Efficiency) este greu de acceptat. Din acest motiv au apărut modificări care pot fi mai bine aplicate în practică.

  • Semi-Strong Form Efficiency – Această formă presupune că toate informațiile publice (dar nu și cele non-publice) sunt calculate în prețul actual al activelor. Nici analiza fundamentală, nici analiza tehnică nu poate fi folosită pentru a obține câștiguri superioare.
  • Weak efficiency Acest formă susține că toate prețurile trecute ale unui activ sunt reflectate în prețul activului de astăzi. Prin urmare, analiza tehnică nu poate fi folosită pentru a prezice și a învinge piața.

Astăzi, mulți consideră că un rol esențial în declanșare crizei financiare din 2007-2008 ca urmare încrederii liderilor financiari în premisele ipotezei care a dus la o subestimare a pericolelor spargerii bulelor speculative ale prețurilor activelor.


Titlurile de stat

Titlurile de stat, sau obligațiunile de stat, sunt instrumente financiare de datorie prin care investitorii împrumută bani guvernelor, în schimbul unei dobânzi convenite. Dobânda, cunoscută sub numele de cupon, este plătită de către guvern la perioade prestabilite către deținătorii titlurilor de stat. La data expirării obligațiunii (data scadentă), guvernul restituie investitorilor suma investită inițial (principalul). Scadența titlurilor poate varia de la titluri de stat cu scadența la câteva luni sau un an, până la titluri de stat cu scadența în 30 de ani sau mai mult.

Guvernul emite titluri de stat pentru a obține fonduri în vederea dezvoltării unor proiecte sociale, de infrastructură sau pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, în timp ce investitorii beneficiază de un randament stabil într-o perioadă determinată. Titlurile de stat din România sunt emise de Ministerul Finanțelor Publice. Ultimele titluri emise de MFP destinate investitorilor persoane fizice au fost titlurile de stat Tezaur și titlurile de stat Fidelis, cele din urmă fiind tranzacționate la Bursa de Valori București.

În cazul titlurilor de stat tranzacționate la bursă, investitorii pot achiziționat sau vinde respectivele titluri de la alți investitori, direct din piață, pe toată perioadă de la listare și până la scadență. În cazul vânzării înainte de scadență, vânzătorul obligațiunii are dreptul să primească dobânda aferentă perioadei cât a deținut titlul respectiv, de la ultima plată a cuponului sau emitere, până la data vânzării, dobândă pe care o va plăti automat cumpărătorul obligațiunii la momentul achiziției.


Return on assets (ROA)

Return on assets (ROA) – sau rentabilitatea activelor este un raport care îi ajută pe investitori să înțeleagă cât de eficient generează o companie venituri din activele sale. Cu cât numărul este mai mare, cu atât mai bine o companie reușește să își valorifice activele pentru a genera profit. Aceasta se calculează prin împărțirea profitului net al unei companii la totalul activelor sale.

Un ROA de peste 5% este în general considerat un nivel bun, iar peste 20% este foarte bine. Totuși, pentru a evalua corect performanțele unei companii utilizând indicatorul Return on assets (ROA) , un investitor trebuie să compare datele cu ROA obținute de alte companii din aceeași industrie sau sector de activitate.

Atât Return on assets (ROA), cât și Return on equity (ROE), măsoară eficiența utilizării resurselor de către o companie. Spre deosebire de ROE, ROA ia în considerare și datoria companiei. Cu cât o companie este mai îndatorată, cu atât ROE va fi mai mare spre deosebire de ROA.

Deoarece bilanțul companiilor financiare reflectă mai bine valoarea reală a activelor, decât al companiilor din alte sectoare, Reaturn on assets (ROA) este considerat un indicator mult mai potrivit pentru evaluarea acestora.


Return on equity (ROE)

Return on equity (ROE) – sau rentabilitatea capitalurilor proprii este un raport pe care investitorii îl folosesc pentru a înțelege mai bine cât de profitabilă este o companie în raport cu capitalul propriu al acționarilor. ROE este exprimat în procente, un număr mai mare indicând că o companie este mai capabilă să își valorifice mai bine capitalul propriu pentru a genera profit. Aceasta se calculează prin împărțirea venitului net al unei companii la capitalurile proprii ale acționarilor, apoi, prin înmulțirea cu 100, se ajunge la rezultatul final exprimat în procente.

Pentru a evalua corect performanțele unei companii, un investitor trebuie să compare datele obținut cu Return on equity (ROE) al altor companii din același sector sau industrie, cu ROE medie a companiilor din componența unui indice bursier relevant. Cu toate acestea, o atenție deosebită trebuie acordată valorilor extrem de mari care se datorează deseori unui nivel scăzut al capitalurilor proprii comparativ cu profitul net obținut, ceea ce semnalează un risc mai ridicat al afacerii. De exemplu, pierderile nete înregistrate de o companie pe parcursul mai multor ani este înregistrat în contabilitate reducând valoarea capitalurilor proprii. Dacă companii reușește să obținut un profit net în anul curent ca urmare a unui eveniment special, valoarea Return on equity (ROE) obținută ar putea duce la evaluare eronată. De asemenea, în cazul în care companii are pierderi nete sau capitaluri proprii negative, valoarea obținută a indicatorului este înșelătoare și nu ar fi relevantă.

Pe parcursul unui an, o companiei listat pe o piață reglementată raportează profitul net la 3 luni, 6 luni, 9 luni, respectiv 12 luni. Pentru o valoare Return on equity (ROE) mai exactă, investitorii pot folosii în calcul o medie a valorii capitalurilor proprii din perioada de calcul a profitului net.

Indicatorul return on equity (ROE) poate ajuta investitorii să estimeze rata de creștere sustenabilă a companiei, înmulțind ROE la procentul din profitul net reținut în companie.

 


Rata Sortino

Rata Sortino este o variație a ratei Sharpe. Aceasta diferențiază volatilitatea randamentelor negative de volatilitatea totală generală, prin utilizarea deviației standard a randamentelor negative al activelor – deviația negativă – în loc de deviația standard totală a randamentelor portofoliului.

Rata Sortino se calculează astfel: din randamentul unui activ sau al unui portofoliu se scade rata fără risc, iar apoi se împarte la deviația negativă a activului.


Rata Sharpe

Rata Sharpe măsoară performanța unui activ sau a unui grup de active în raport cu riscul asumat. Acesta se calculează astfel: din rentabilitatea așteptată a unui activ se scade rata fără risc și se împarte rezultatul la deviația standard a rentabilității excesive, care este o măsură a volatilității.


Randamentul

Randamentul este câștigul unei investiții exprimat în procente, într-o anumită perioadă de timp. Randamentul poate fi calculat pe baza valorii investite, valorii de piață a portofoliului sau asupra unei valori nominale a unui instrument financiar

  • Randamentul total este alcătuit din două elemente: modificările prețului acțiunilor și dividendele plătite acționarilor în perioada măsurată.
  • Randamentul dividendului reprezintă valoarea dividendului, ca unitate procentuală, din prețul acțiunilor la un anumit moment – pentru a arăta ce venit generează acesta. Pentru a afla randamentul dividendului se utilizează dividendul brut.
  • Randamentul anualizat – exprimă profiturile realizate pe durata unui an. Procesul prin care se calculează este unul complex și se utilizează media geometrică.

RSI – (Relative Strength Index)

RSI – (Relative Strength Index) este un indicator de momentum al analizei tehnice bursiere care măsoară și simplifică mișcarea prețurilor. Acesta identifică momentul în care acțiunile sunt supracumpărate sau supravândute. Acestea oferă semnale de intrare și ieșire. Acestea servește atât ca instrument de confirmare, cât și ca semnal de inversare timpurie care este confirmat de alte semne tehnice.


Opțiuni

Opțiuni – sunt instrumente financiare derivate pe care investitorii le folosesc pentru reducerea riscurilor sau pentru a specula mișcarea prețului activului suport. Un aspect pozitiv al opțiunilor este că acestea oferă deținătorului dreptul de a beneficia în urma mișcărilor favorabile ale prețului activului de referință.

După tipul lor, opțiunile pot fi:

Opțiuni Call – oferă cumpărătorului opțiunii dreptul, dar nu și obligația, de a cumpăra activul suport (de ex: o acțiune) la un preț pre-stabilit (preț de exercitare), la o anumită dată sau până la această dată.

Opțiuni Put – oferă cumpărătorului opțiunii dreptul, dar nu și obligația, de a vinde activul suport (de ex: o acțiune) la un preț pre-stabilit (preț de exercitare), o anumită dată sau până la această dată.

Pentru acest drept, cumpărătorul opțiunii plătește o sumă de bani vânzătorului denumită primă.

Opțiunile pot fi:

  • Out-of-the-Money: opțiunea nu oferă profit;
  • In-the-Money: dacă opțiunea ar fi exercitată imediat, ar oferi profit;
  • At-the-Money: prețul de exercitare al opțiunii este la același nivel cu cel al activului de referință.

 


Oferta publică de preluare

Oferta publică de preluare  este  o ofertă publică obligatorie sau voluntară, cu excepția unei oferte făcute de însăși societatea în cauză, adresată deținătorilor de valori mobiliare ale unei societăți, pentru achiziționarea tuturor acestor valori mobiliare sau a unei părți dintre ele, care survine în urma sau are ca scop dobândirea a mai mult de 33% din drepturile de vot asupra societății, în conformitate cu legislația aplicabilă.

Legea prevede un nivel minim sub care nu poate fi stabilit prețul în ofertele publice de preluare.


Oferta publică de cumpărare

Oferta publică de cumpărare este oferta unei persoane sau a unui grup de persoane care acționează în mod concertat în legătură cu un emitent (Ofertantul) de a cumpăra valori mobiliare omogene (de același fel și emise de către același emitent) și care este adresată tuturor deținătorilor acestora. Aceasta trebuie să fie comunicată astfel încât să asigure tuturor deținătorilor accesul egal la informația privind Oferta, trebuie derulată în baza unui Document de ofertă aprobat de către ASF și printr-un intermediar autorizat.


Ofertă publică inițială (IPO)

Putem vorbi despre ofertă publică inițială doar în cazul unei companii nelistate, care, în urma ofertei, se listează la bursă. Când o companie nelistată oferă pe piață acțiuni nou-emise în cadrul unei majorări de capital social, aceasta este o ofertă publică inițială primară. Când oferta publică de acțiuni emise de o companie nelistată aparține acționarilor actuali care decid să vândă o parte din propriile lor acțiuni către public, se realizează o ofertă publică inițială secundară. Oferta publică inițială este, deci, o primă fază a listării la bursă, fiind urmată de admiterea efectivă la tranzacționare a acțiunilor companiei emitente.

O ofertă publică poate fi de cumpărare sau de vânzare. Ofertantul (persoana care inițiază o ofertă)  este persoana fizică sau entitatea legală care oferă valori mobiliare publicului sau se oferă să cumpere valori mobiliare. Ofertantul în ofertele publice de cumpărare poate fi un grup de persoane care acționează în mod concertat în relație cu emitentul valorilor mobiliare.