16.07.2026
Cristian Popa, CFA, membru CA al BNR: Cât de dependentă este Europa de petrolul importat?
„Geografia este destin”, spune Dominic Sandbrook în podcast-ul meu preferat, The Rest Is History. Uniunea Europeană a avut dintotdeauna o dependenţă ridicată de energia importată. UE nu are rezervele de petrol ale Orientului Mijlociu, resursele Statelor Unite şi nici producţia de ţiţei a Norvegiei. În cazul petrolului şi al produselor petroliere, această dependenţă este aproape totală: aproximativ 96,6% în 2024, potrivit Eurostat. Datele complete pentru calculul dependenţei totale în 2025 nu sunt încă disponibile, însă seria 2010 – 2024 arată o dependenţă relativ stabilă, în jurul valorii de 95%. Conform definiţiei Eurostat, „dependenţa” este calculată ca raport între importurile nete (importuri minus exporturi) şi energia brută disponibilă. Asta nu înseamnă că UE nu produce deloc petrol. Produce, inclusiv în România. În 2024, principalii producători de ţiţei din UE au fost Italia, Danemarca şi România. Doar că întreaga producţie internă a Uniunii a fost de aproximativ 15,5 milioane de tone, în timp ce importurile de ţiţei au totalizat 471,3 milioane de tone. Pentru fiecare tonă de ţiţei extrasă în UE, sunt importate peste 30 de tone. O situaţie asemănătoare, deşi mai puţin acută şi cu mecanisme diferite, se observă şi în cazul gazelor naturale. UE are în continuare capacitate industrială. Are rafinării şi produce motorină, benzină, kerosen, GPL, păcură, bitum, lubrifianţi şi alte produse petroliere. În 2024, rafinăriile europene au produs aproximativ 543,7 milioane de tone echivalent petrol de produse petroliere, cu aproximativ 15% sub vârful atins la mijlocul anilor 2000. Cu alte cuvinte, ţările din UE pot transforma ţiţeiul în produse cu valoare adăugată. Problema este că materia primă vine aproape integral din exterior. Vestea bună este că, începând din 2022, s-a produs o schimbare majoră la nivelul furnizării. Rolul Rusiei în aprovizionarea Europei cu petrol şi produse petroliere s-a redus dramatic. O evoluţie asemănătoare poate fi observată şi în cazul gazelor naturale. Uniunea Europeană a reuşit să înlocuiască o dependenţă geopolitică foarte riscantă cu un mix mai diversificat de furnizori. O parte importantă a ţiţeiului importat provine acum din Statele Unite, Norvegia, Kazahstan şi din ţări ale Orientului Mijlociu. Este o poziţie mai bună decât dependenţa masivă de un singur furnizor ostil. Dar dependenţa rămâne evidentă şi se resimte prin fiecare şoc geopolitic, de la tensiunile din Orientul Mijlociu până la deciziile OPEC+ şi vulnerabilitatea rutelor maritime. UE nu trebuie să producă tot ceea ce consumă. Atunci când geografia nu îţi este favorabilă, iar subsolul nu îţi oferă resursele de care ai nevoie, securitatea se construieşte prin libertatea de a avea opţiuni. Iar pentru asta ai nevoie de pieţe funcţionale, reguli simple şi predictibile, infrastructură bună, comerţ deschis şi diversitate de furnizori.
