Politica fiscală este o componentă a politicii financiare, care, alături de politica comercială, politica monetară, politica valutară şi politica industrială, formează politica economică.
Politica fiscală cuprinde atât ansamblul reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, concretizând opțiunile statului în materie de impozit şi taxe, cât şi deciziile privind cheltuielile publice care se finanțează din resurse de natură fiscală.
Economiștii americani, Joseph Eugene Stiglitz (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2001) şi Carl Eugene Walsh, defineau politica fiscală că fiind ,,ansamblul modificărilor cheltuielilor guvernamentale și a impozitelor, în vederea realizării unei ţinte de politică”.
Politica fiscală are la bază criteriul eficienței fiscale, adică necesitatea de randament cât mai mare. Aceasta asigură mobilizarea unor venituri bugetare cât mai mari, în condițiile încurajării afacerilor economice, a investiţiilor, concomitent cu promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la venituri, cu asigurarea protecţiei sociale.
Obiectivele de politică fiscală
Stabilirea politicii fiscale intră în atribuțiile guvernelor, care acționează de obicei prin intermediul ministerelor de finanțe.
Prin intermediul politicii fiscale, guvernele asigură menținerea echilibrului macroeconomic pe piața bunurilor și a serviciilor în condițiile încurajării mediului de afaceri și al investițiilor. Cu ajutorul politicii fiscale, autoritățile de reglementare pot influența ciclul economic, ratele dobânzilor, rata șomajului și inflația printr-un efort constant de a controla bunul mers al economiei. În schimb, o fiscalitate excesivă și impredictibilă poate conduce la dezechilibre macroeconomice, pe când o politică fiscală relaxată, cu cote de impozitare mai reduse (ex: TVA, impozitul pe profit) poate stimula creșterea economică prin creșterea investițiilor și a consumului.
Principii de politică fiscală
Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi importante din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea, conform legii, a unei părţi din veniturile sau din averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Mai mult, impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni având o latură atât politică cât şi una de ordin tehnic. Din punct de vedere politic, impunerea fiscală trebuie să răspundă la o serie de cerinţe și să fie realizată în concordanţă cu unele principii cu caracter general. Atât maximele lui Adam Smith, cât şi principiile lui Maurice Allais se regăsesc în ştiinţa finanţelor publice ca:
- Principiul de echitate fiscală
- Principiul de politică financiară
- Principiul de politică economică
- Principiul social-politic
Influențele UE în politica fiscală din România
Uniunea Europeană nu joacă un rol direct în colectarea impozitelor sau în stabilirea cotelor de impozitare. Valoarea taxelor și impozitelor pe care trebuie să le plătească fiecare cetățean este stabilită de guvernul țării sale. La fel este și modalitatea de cheltuire a sumelor colectate de stat.
Uniunea Europeană supraveghează normele fiscale naționale în anumite domenii, în special atunci când sunt implicate politicile UE care vizează companiile și consumatorii, pentru a garanta că:
- Bunurile, serviciile și capitalul pot circula liber peste tot în UE (pe piața unică)
- Companiile dintr-o țară nu beneficiază de avantaje neloiale față de concurenții din alte țări
- Fiscalitatea nu este discriminatorie față de consumatorii, lucrătorii sau companiile din alte țări ale UE
Datorită pieței unice, bunurile și serviciile pot fi comercializate liber în toată Uniunea Europeană. Pentru a facilita activitatea companiilor și pentru a evita denaturarea concurenței dintre acestea, statele membre au convenit să-și alinieze normele privind impozitarea bunurilor și a serviciilor. Anumite domenii beneficiază de acorduri specifice. Este, de exemplu, cazul taxei pe valoarea adăugată (TVA) și al taxelor pe produse energetice și electricitate, tutun și alcool.
