• ACTIVE CIRCULANTE: se consumă integral la prima lor utilizare, transmițându-și valoarea asupra bunurilor produse, a serviciilor sau a lucrărilor realizate. Mai poartă denumirea și de active tangibile, deoarece ele au substanță materială și se concretizează în: stocuri și producție în curs de execuție, creanțe, titluri de plasament (investiții financiare pe termen scurt), disponibilități bănești. Aceste active se află într-o continuă mișcare și reînnoire în cadrul procesului de producție.
• ACTIVE IMOBILIZATE: nu se consumă la prima utilizare, deoarece ele sunt destinate a fi utilizate pe o perioadă mai mare de timp. Se mai numesc și active intangibile, deoarece ele nu au substanță materială și îmbracă forma de: imobilizări corporale, imobilizări necorporale și imobilizări financiare.
• AGENT OFICIAL DE BURSĂ: persoana împuternicită de comitetul de bursă să intermedieze și să încheie tranzactii la bursele de valori și de mărfuri. Agentul oficial de bursă primește de la clienții săi o remunerație stabilită de comitetul de bursă. Un astfel de agent nu are voie să încheie tranzacții în nume propriu.
• ARBITRAJ DE BURSĂ : constă în efectuarea unor operațiuni de cumpărare și vânzare de titluri și de acțiuni, efectuate la cel puțin două burse de valori de pe piețe diferite și în aceeași zi, cu scopul de a obtine un câștig din diferențele de curs.

Obligațiuni Corporative-partea II

Așa cum spuneam în prima parte a materialului legat de obligațiunile corporative, acestea sunt instrumente financiare emise de către instituții din sectorul privat cu scopul de a strânge finanțarea necesară desfășurării activității, extinderea afacerii sau pentru anumite achiziții/fuziuni. Într-un interviu acordat de curând celor de la www.bursa.ro, Sergiu Oprescu, președinte executiv Alpha Bank România, vorbește despre emisiunea de obligațiuni ipotecare, prima emisiune de acest gen din România.

Potrivit sursei citate, emisiunea a fost un eveniment destul de bine primit şi de către piaţa locală, dar mai ales de piaţa internaţională, punând România pe harta internaţională a obligaţiunilor ipotecare. “Noi am realizat două lucruri în acelaşi timp – în primul rând am avut un fel de misiune de pionierat, deschizând interesul investitorilor străini către piaţa locală a obligaţiunilor ipotecare şi, în al doilea rând, am schiţat un fel de profil de risc al acestei pieţe, prin pricing-ul pe care l-am făcut”, a precizat Oprescu pentru sursa citată.

Reporter: În curând se va împlini un an de când aţi lansat cu succes prima emisiune de obligaţiuni ipotecare din ţara noastră. Care a fost feedback-ul avut în urma acestui eveniment de referinţă, atât pentru sistemul bancar de la noi, cât şi pentru piaţa noastră de capital?

Sergiu Oprescu: A fost un eveniment destul de bine primit şi de către piaţa locală, dar mai ales de piaţa internaţională, pentru că marea şansă pe care am avut-o a fost să punem Româ­nia pe harta internaţională a obligaţiunilor ipotecare. Aşadar, noi am realizat două lucruri în acelaşi timp – în primul rând am avut un fel de misiune de pionierat, deschizând interesul investitorilor străini către piaţa locală a obligaţiunilor ipotecare şi, în al doilea rând, am schiţat un fel de profil de risc al acestei pieţe, prin pricing-ul pe care l-am făcut. A fost un pricing destul de competitiv la momentul respectiv, pentru cinci ani. În plus, evoluţia ulterioară a obligaţiunilor noastre a fost pozitivă, în sensul în care randamentele au scăzut. Acest lucru înseamnă că o nouă emisiune pe care am face-o, în clipa de faţă am face-o pe costuri mai mici. Aceasta este o lecţie care trebuie învăţată – oricine des­făşoară o acţiune de pionierat îşi asumă unele costuri suplimentare – de educare a pieţei, de conformare, de reglementare, de creare a unor instituţii.

Noi am fost nevoiţi de exemplu să dezvoltăm “instituţia agentului de monitorizare” – am mers către Big4 cu cerinţele, ei au mers mai departe către expertizele lor internaţionale, pentru a-şi lua knowledge-ul de acolo. S-a făcut şi o anumită calibrare a legislaţiei româneşti, prin metodologia agenţiei de rating, care a trebuit să se uite inclusiv la calitatea legis­laţiei, iar noi am ieşit des­tul de bine.

Puteți citi interviul integral aici: https://www.bursa.ro/sergiu-oprescu-presedintele-executiv-alpha-bank-romania-tara-noastra-este-in-linie-cu-cerintele-directivei-pe-obligatiunile-ipotecare-04630935

Obligațiunile corporative sunt instrumente financiare emise de către instituții din sectorul privat cu scopul de a strânge finanțarea necesară desfășurării activității, extinderea afacerii sau pentru anumite achiziții/fuziuni. În mod convențional, cele mai multe obligațiuni corporative sunt emise pe termen mediu sau lung, însă foarte rar se întâmplă ca o emisiune să depășească 20 de ani. Deși este în interesul companiei să emită obligațiuni pe o perioadă atât de îndelungată, foarte puține companii ar reuși să încheie cu succes o asemenea ofertă în zilele noastre. În vremurile de dinaintea celui de al doilea război mondial era posibil pentru o companie să se finanțeze cu obligațiuni emise cu maturități de 100 de ani sau chiar mai mult, dar odată cu renunțarea la sistemul Bretton Woods și trecerea la monede fiduciare din 1971 au devenit tot mai comune ratele mai ridicate ale inflației și cele ale dobânzilor, astfel investitorii (în special cei de retail) preferă să dețină în portofolii obligațiuni cu maturități relativ scăzute pentru a-și proteja capitalul. Rata dobânzii pentru obligațiunile corporative este mai ridicată decât pentru obligațiunile guvernamentale deoarece se consideră că au un grad de risc mai ridicat, chiar și pentru companiile care au un rating de credit foarte bun. Factorii luați în calcul la stabilirea ratei dobânzii sunt durata emisiunii, rating-ul emitentului, moneda, rata dobânzii bancare, rata inflației și perspectivele economico-sociale. Deținerea de obligațiuni corporative îl expune pe investitor la anumite riscuri precum:

• Riscul de credit: este riscul ca societatea emitentă să nu aibă capacitatea de a-și onora plățile dobânzilor sau principalului. Emitentul poate obține un rating de credit de la o instituție specializată pentru evaluarea acestui risc.
• Riscul de rată a dobânzii: Prețul obligațiunilor va scădea în momentul în care rata dobânzii de piață va crește, astfel investitorii sunt expuși la acest risc. Coeficientul de corelație dintre obligațiune și rata dobânzii de piață este dat de maturitate și cupon. Obligațiunile cu o maturitate mai lungă sunt mai expuse riscului de modificare a ratei dobânzii, din acest motiv și randamentul oferit investitorilor va fi mai ridicat față de obligațiunile cu o maturitate mai redusă pentru a compensa acest risc.
• Riscul de inflație: Inflația este creșterea generală a prețurilor bunurilor și serviciilor care duce la scăderea puterii de cumpărare. Datorită inflației, cantitatea de bunuri și servicii ce va putea fi cumpărată cu banii primiți din cuponul obligațiunii și principal va fi mai mică.
• Riscul de lichiditate: este riscul ca deținătorul unei obligațiuni să nu poată să vândă cantitatea dorită la un preț corect (estimat de rata cuponului și bonitatea companiei)
• Riscul de răscumpărare: Prin documentul de ofertă, unele companii pot insera clauze de tip „call” sau „put” în cadrul emisiunii. Opțiunea „call” îi oferă posibilitatea emitentului să răscumpere obligațiunile înainte de maturitate, această opțiune a emitentului reprezintă „riscul de răscumpărare”(eng. Call risk) pentru investitor. De exemplu, o emisiune de obligațiuni corporative cu o maturitate de 10 ani poate oferi opțiunea emitentului în orice moment după primii 5 ani. Dacă emitentul exercită opțiunea va trebui să plătească înapoi principalul către investitori și va înceta să mai plătească dobânzi. Motivul pentru care o companie alege să își exercite opțiunea este scăderea ratei dobânzii de piață ceea ce îi permite să se refinanțeze la costuri mai reduse. În același timp este posibil ca investitorul să nu-și poată reinvesti capitalul într-un plasament cu un randament și grad de risc similar. De obicei o obligațiunile corporative cu o opțiune de răscumpărare anticipată sunt emise pe o perioadă mai lungă de timp și oferă o rată a cuponului mai mare.
• Expunerea la toate aceste riscuri poate fi redusă prin diversificarea portofoliului pe diferite clase de active (obligațiuni, acțiuni, numerar și alte instrumente financiare) și, de asemenea, prin diversificarea tipurilor de obligațiuni deținute după maturitate, sectoare de activitate ale emitentului și rating-ul acestora. În funcție de anumite circumstanțe individuale, un investitor poate ca în schimbul deținerii directe a obligațiunilor să investească într-un fond mutual sau un ETF care investește cu precădere în obligațiuni.
• -va urma-

• ACȚIONAR: persoană fizică sau juridică, care detțne acțiuni la una sau mai multe societăți pe acțiuni
• ACȚIONAR SEMNIFICATIV: persoana care singură ori împreună cu alte persoane, deține sau este proprietar de acțiuni sau alte valori mobiliare, care, cumulate ar reprezenta cel puțin 5% din capitalul subscris al emitentului sau i-ar conferi cel puțin 5% din totalul drepturilor de vot în Adunarea Generală a Acționarilor
• ACȚIUNE: hârtie de valoare care reprezintă o cotă fixă din capitalul unei societăți pe acțiuni. Acțiunile sunt de valori egale, conferind deținătorilor drepturi egale de a participa la adunările generale, drept de vot, de a lua parte la administrarea și controlul societății, de a participa la împărțirea rezultatelor financiare ale societății proporțional cu valoarea acțiunilor pe care le dețin. Acțiunile sunt indivizibile, iar valoarea lor nominală se stabilește prin contractul de societate sau statut.
• ACȚIUNE LA PURTĂTOR: este un tip de acțiune care nu are indicat pe ea numele și prenumele titularului și care conferă deținătorului, oricare ar fi el, toate drepturile ce decurg din aceasta. În cazul în care în contractul de societate nu s-a precizat altfel, acțiunile emise vor fi la purtător.
• ACȚIUNE NOMINATIVĂ: tip de acțiune care are înscris pe ea numele acționarului și care nu poate fi transmisă altei persoane fără acordul societății. Acțiunea nominativă poate fi platită și în tranșe.Legea prevede ca acțiunile emise de societățile bancare să fie acțiuni nominative.

În România, primele burse au fost cele de mărfuri, acestea începând să funcționeze încă de la începutul anilor 1800, dar prima legislație care reglementa bursa de valori în adevăratul sens al cuvântului a fost adoptată în anul 1881, sub denumirea ”Legea burselor, mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mărfuri”. Ca urmare, la 1 Decembrie 1882, a avut loc deschiderea Bursei din București, cu sediul în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. Tot în acea lună sunt publicate pentru prima dată în Monitorul Oficial al României, cotațiile bursiere ale primelor companii românești tranzacționate. Cadrul normativ în domeniul pieței de capital din România a suferit două modificări importante, una în anul 1904 prin apariția unei legi care definește mai clar operațiunile bursiere și datorită căreia publicul larg prinde încredere în eficiența plasamentelor în titluri de valoare, iar a doua, ”Legea Madgearu”, în anul 1929 prin care se unifică legislativ regimul burselor din România. Criza economică din anii 1929-1933 s-a resimțit și pe piața de capital românească. La finalul acesteia, “Bursa de efecte, acțiuni și schimb în București” se revigorează atingând apogeul în anul 1939 când se tranzacționau 56 de titluri din domeniul bancar, al transportului și al asigurărilor. Instaurarea regimului comunist la sfârșitul Celui De-al II-lea Război Mondial a însemnat și sfârșitul pieței de capital și al bursei de valori. Procesul naționalizării economiei, început în anul 1948, a însemnat dispariția produselor specifice: acțiuni, obligațiuni corporatiste, titluri de stat autohtone și externe.

Sursa foto: România TV